Connect with us

Ai gropite în obraz? Sigur nu știai ce spune asta despre tine: Acestea sunt secretele persoanelor cu gropițe în obraji, de care nici ele nu sunt conștiente

De Citit

Ai gropite în obraz? Sigur nu știai ce spune asta despre tine: Acestea sunt secretele persoanelor cu gropițe în obraji, de care nici ele nu sunt conștiente

In acest articol iti vom dezvalui o serie de secrete cu privire la persoanele care au gropite in obraji, care cu siguranta iti vor starni interesul.

Stiai ca doar 20% din populatie are gropite in obraji? Totusi trebuie sa recunoastem ca aceste persoane sunt adorabile. Dar iata ce nu stiai…..

Ce sunt aceste gropite…

Gropitele din obraji sunt o deformare a muschiului facial, iar in zilele noastre, multi oamenii incearca sa le reproduca prin intermediul operatiilor estetice. Ideea este ca doar persoanele care s-au nascut cu acest “dar” se bucura cu adevarat de el!

Ce trebuie sa stii despre persoanele cu gropite in obraji:

– Persoanele cu gropite inspira foarte multa incredere. De aceea, sunt cei buni confidenti, fiindu-le marturisite cele mai multe secrete, pe care le pastreaza cu sfintenie.

– Aceste persoane au de regula, cei mai multi prieteni.
– Poseda un spirit energic care ii face sa traieasca viata din plin.

– Persoanele cu gropite in obraji sunt cele mai luptatoare atunci cand sufera de anumite boli.
– Sunt firi emotive si sufera alaturi de ceilalti atunci cand acestia trec prin dificultati

– Sunt empatice
– Aceste gropite ii fac pe oameni sa arate mai tineri si asta deoarece sunt asociate cu perioada copilariei

– In foarte multe culturi aceste gropite sunt aducatoare de noroc si prosperitate…
– Femeile cu gropite in obraji sunt afectuoase, au o atitudine calda fata de cei din jur si sunt dispuse sa faca orice pentru partenerul lor de viata si pentru familie.

Daca te numeri printre persoanele care “poseda” gropite in obraji si le consideri a fi un dezavantaj, sper ca randurile de mai sus sa iti schimbe putin perceptia de sine, intrucat trebuie sa afli ca esti una dintre persoanele calde si binevoitoare, pe care oricine ar dori sa o aiba alaturi!

Poveste adevărată: “Logodnica mea a paralizat înainte de nuntă. Cât să aștept până s-o părăsesc?”

Probabil ce urmează să citiți o să vă facă să credeți că sunt un monstru. Și totuși, înainte de a mă condamna, vă rog să vă puneți în locul meu și să-mi răspundeți sincer – mai ales că Internetul ne garantează anonimatul – dacă nu ați gândi exact ca mine.

Povestea mea de dragoste cu logodnica mea a început în urmă cu un an jumate. A fost dragoste la prima vedere, acel gen de sentiment care mie cel puțin nu mi se mai întâmplase până atunci, deși fusesem căsătorit și am un copil de 5 ani pe care-l cresc singur. Eram perfecți împreună, aveam aceleași preocupări, pasiuni comune, gusturi similare. Probabil prea multe se potriveau ca să fie real. Dar la vremea aia nu ne gândeam la asta. Credeam că nu-mi poate sta nimic în cale.

Și o vreme așa a fost. Toate s-au aliniat, ca planetele: ea găsise un job excelent în orașul meu, după numai șase luni ne-am mutat împreună într-o casă mai mare și am stabilit data nunții. Nu avea rost să așteptăm, eu am 40 de ani, ea are 35. Amândoi știam că ceea ce găsisem era ceva real și că trebuia păstrat cu orice preț.

S-a întâmplat să aibă un accident cerebral vascular în luna de pregătire a cununiei. Nimeni nu știe de fapt de ce. Cert e că s-a întâmplat și că medicii spun că e puțin probabil să se mai recupereze vreodată.

Are partea stângă complet paralizată, nu poate vorbi, nu poate merge și nu se poate hrăni. Au trecut deja șase luni de coșmar de atunci, luni în care am încercat să fiu și un soi de soț/infirmier pentru ea, și să continui să fiu tată pentru copilul meu. Dar în fiecare ceas m-am întrebat ce e de făcut pe viitor?

Sunt conștient că a o părăsi acum echivalează cu a-mi lua înapoi promisiunea pe care i-am făcut-o atunci când am cerut-o de nevastă. Chiar dacă nu am ajuns să ne căsătorim nu înseamnă că nu am vorbit serios atunci când am cerut-o. Eram convins că ea este femeia pe care am așteptat-o toată viața.

Totuși, privind cum arată viața mea acum îmi dau seama că este o povară pe care n-o pot duce. Nu pot să fiu în continuare și părinte singur, și infirmier și să îmi închei practic viața ca bărbat la 40 de ani. Nu e corect nici pentru mine, nici pentru copilul meu, să-l supun la o astfel de situație.

Desigur, viața e nedreaptă, o să spuneți. Nu e nimeni vinovat că ni s-a întâmplat asta, mi se spune, de asemenea. Oamenii din jurul nostru nu fac decât să-mi spună că nu vor să fie în locul meu. Nici eu n-aș vrea, dacă aș putea. Mă întreb cât ar trebui să aștept ca să nu par un monstru, și s-o internez într-o clinică specializată. Desigur, și asta e o problemă la noi, pentru că nu există o soluție ieftină pentru asta, dar probabil că aș putea să fac un efort.

Alții îmi spun că unele cazuri s-au recuperat spectaculos, și că trebuie să avem răbdare. În șase luni progresele ei sunt minime. Poate să vorbească foarte greu, de mers nici nu poate fi vorba, dar chiar și așa… ceva, o parte importantă din ea, așa cum am cunoscut-o eu, s-a pierdut. Mă tem că iremediabil. Mi-e destul de clar că nu aș face decât să sper în zadar că o să revină lucrurile la momentul inițial.

Între timp viața va trece. A mea poate mai greu decât a ei, dar adevărul e că nu se știe niciodată. Viața mi-a arătat că lucrurile se pot schimba radical când nu te aștepți, și adevărul e că nimeni nu poate știe ce-l așteaptă.

Mie mi-e destul de greu să iau o decizie, oricare ar fi ea: atât a rămâne în relația asta, cât și a pleca. Cu toate durerea pe care o simt pentru ceea ce am pierdut deja, mi se pare că unica decizie rațională ar fi să plec. Dacă îmi poate da cineva o altă soluție aș fi bucuros s-o aflu.

Tu ce parere ai? Ce sfat i-ai oferi?

Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

More in De Citit

To Top