Connect with us

Bunica lui murise de 6 ani si el sorta lucrurile din garaj, dar in acel moment rudele au vazut un seif vechi. Cand l-au deschis au avut cea mai mare surpriza din viata lor…

De Citit

Bunica lui murise de 6 ani si el sorta lucrurile din garaj, dar in acel moment rudele au vazut un seif vechi. Cand l-au deschis au avut cea mai mare surpriza din viata lor…

Bunica lui murise de 6 ani si el sorta lucrurile din garaj, dar in acel moment rudele au vazut un seif vechi. Cand l-au deschis au avut cea mai mare surpriza din viata lor… Uite ce le ascunsese bunica

Bunica lui murise de 6 ani si el sorta lucrurile din garaj, dar in acel moment rudele au vazut un seif vechi. Cand l-au deschis au avut cea mai mare surpriza din viata lor… Uite ce le ascunsese bunica Un utilizator al retelei Reddit a facut publica o descoperire care i-a luat pe nepregatite intreaga familie: la 6 ani de la moartea bunicii sale el sorta lucrurile vechi din garajul ei atunci cand a dat peste un vechi seif care doar el costa aproape 3.000 de dolari. Dar suprizele abia incepeau, cand l-au deschis au fost uimiti.

Dupa ce au incercat sa gaseasca cifrul seifului au observat ca acesta era scris pe o grinda a garajului. Inauntrul seifului totul parea ca este setul unui HOT: acolo au gasit pusti si pungi bancare.

Dar bunicuta nu fusese hot, ci avea o colectie impresionanta de monede de argint, majoritatea de un dolar, care fusese eliberate la sfarsitul anilor 1800. Intr-un colt era un document care atesta vechimea monedelor: aproximativ 125 de ani.

Pustile bunicutei erau urmatoarele: pe langa pusca Winchester 30/30 si carabina de calibru 410, in seif era pastrat permisul de port-arma. Probabil bunica stia sa le foloseasca, in timp ce familia sa nici nu banuia asa ceva! Iata cateva fotografii ale descoperirii care le va aduce ceva bunastare mebrilor familiei daca se vor decide vreodata sa vanda monedele:

Poveste adevărată: “Logodnica mea a paralizat înainte de nuntă. Cât să aștept până s-o părăsesc?”

Probabil ce urmează să citiți o să vă facă să credeți că sunt un monstru. Și totuși, înainte de a mă condamna, vă rog să vă puneți în locul meu și să-mi răspundeți sincer – mai ales că Internetul ne garantează anonimatul – dacă nu ați gândi exact ca mine.

Povestea mea de dragoste cu logodnica mea a început în urmă cu un an jumate. A fost dragoste la prima vedere, acel gen de sentiment care mie cel puțin nu mi se mai întâmplase până atunci, deși fusesem căsătorit și am un copil de 5 ani pe care-l cresc singur. Eram perfecți împreună, aveam aceleași preocupări, pasiuni comune, gusturi similare. Probabil prea multe se potriveau ca să fie real. Dar la vremea aia nu ne gândeam la asta. Credeam că nu-mi poate sta nimic în cale.

Și o vreme așa a fost. Toate s-au aliniat, ca planetele: ea găsise un job excelent în orașul meu, după numai șase luni ne-am mutat împreună într-o casă mai mare și am stabilit data nunții. Nu avea rost să așteptăm, eu am 40 de ani, ea are 35. Amândoi știam că ceea ce găsisem era ceva real și că trebuia păstrat cu orice preț.

S-a întâmplat să aibă un accident cerebral vascular în luna de pregătire a cununiei. Nimeni nu știe de fapt de ce. Cert e că s-a întâmplat și că medicii spun că e puțin probabil să se mai recupereze vreodată.

Are partea stângă complet paralizată, nu poate vorbi, nu poate merge și nu se poate hrăni. Au trecut deja șase luni de coșmar de atunci, luni în care am încercat să fiu și un soi de soț/infirmier pentru ea, și să continui să fiu tată pentru copilul meu. Dar în fiecare ceas m-am întrebat ce e de făcut pe viitor?

Sunt conștient că a o părăsi acum echivalează cu a-mi lua înapoi promisiunea pe care i-am făcut-o atunci când am cerut-o de nevastă. Chiar dacă nu am ajuns să ne căsătorim nu înseamnă că nu am vorbit serios atunci când am cerut-o. Eram convins că ea este femeia pe care am așteptat-o toată viața.

Totuși, privind cum arată viața mea acum îmi dau seama că este o povară pe care n-o pot duce. Nu pot să fiu în continuare și părinte singur, și infirmier și să îmi închei practic viața ca bărbat la 40 de ani. Nu e corect nici pentru mine, nici pentru copilul meu, să-l supun la o astfel de situație.

Desigur, viața e nedreaptă, o să spuneți. Nu e nimeni vinovat că ni s-a întâmplat asta, mi se spune, de asemenea. Oamenii din jurul nostru nu fac decât să-mi spună că nu vor să fie în locul meu. Nici eu n-aș vrea, dacă aș putea. Mă întreb cât ar trebui să aștept ca să nu par un monstru, și s-o internez într-o clinică specializată. Desigur, și asta e o problemă la noi, pentru că nu există o soluție ieftină pentru asta, dar probabil că aș putea să fac un efort.

Alții îmi spun că unele cazuri s-au recuperat spectaculos, și că trebuie să avem răbdare. În șase luni progresele ei sunt minime. Poate să vorbească foarte greu, de mers nici nu poate fi vorba, dar chiar și așa… ceva, o parte importantă din ea, așa cum am cunoscut-o eu, s-a pierdut. Mă tem că iremediabil. Mi-e destul de clar că nu aș face decât să sper în zadar că o să revină lucrurile la momentul inițial.

Între timp viața va trece. A mea poate mai greu decât a ei, dar adevărul e că nu se știe niciodată. Viața mi-a arătat că lucrurile se pot schimba radical când nu te aștepți, și adevărul e că nimeni nu poate știe ce-l așteaptă.

Mie mi-e destul de greu să iau o decizie, oricare ar fi ea: atât a rămâne în relația asta, cât și a pleca. Cu toate durerea pe care o simt pentru ceea ce am pierdut deja, mi se pare că unica decizie rațională ar fi să plec. Dacă îmi poate da cineva o altă soluție aș fi bucuros s-o aflu.

Tu ce parere ai? Ce sfat i-ai oferi?

Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

More in De Citit

To Top