Connect with us

Si-a privit mama ca pe un monstru, dar la moartea ei a aflat adevarul

De Citit

Si-a privit mama ca pe un monstru, dar la moartea ei a aflat adevarul

Si-a privit mama ca pe un monstru, dar la moartea ei a aflat adevarul. Aceasta este, pe scurt, povestea adevarata de viata a unei vaduve si a fiului ei. O dragoste materna imensa, lacrimi multe, durere imensa si regrete vesnice compun cazul familiei Diaconescu, care s-a pierdut nestiuta prin praful salbatic al Bucurestiului.

Emotia si bucuria verii au fost stinse rapid de primele randuri ale scrisorii care pastra amintirea unor lacrimi ce diluasera cerneala. Este spovedania unui fiu care realizeaza prea tarziu ca nimic nu-i mai scump pe acest pamant decat propria mama. Un proces verbal de constiinta patata pentru totdeauna din cauza ignorantei aratate de un copil fata de cea care i-a dat viata, i-a oferit toata dragostea si a facut totul pentru ca puiul ei sa fie in siguranta.

Se intampla cand David implinise trei ani. Atunci a debutat calvarul. Cand a inceput sa inteleaga ce se intampla in jurul lui, in primii ani ai scolii primare, baietelul balai a inteles si cat de rea si nemiloasa este lumea, incepand chiar cu ai sai colegi de clasa. Era in prima zi de scoala cand copiii rautaciosi au inceput sa rada de el. Era tinut de mana de mama lui si toti aratau cu degetul spre ei. A inteles atunci ca ea este diferita si chiar daca nu era prea constient de ceea ce inseamna handicap, a facut cunostinta cu acel cuvant acolo, chiar in acea zi.

„Am urat-o pe loc, chiar de atunci. Am urat-o din tot sufletul. In fiecare zi copiii radeau de mine si imi faceau tot felul de glume proaste, iar asta ma marca din ce in ce mai mult.

Era mama mea si totusi ma uitam la ea ca la un monstru care imi face mult rau. Tin minte ca alti copii erau foarte apropiati de parintii lor, dar eu nu simteam decat furie cand ea mai venea pe la scoala. Imi doream sa i se intample ceva rau si sa nu mai vina niciodata, atat de mult o uram.

Au trecut anii, am terminat generala si am intrat la liceu, dar ura lasase locul dezgustului fata de propria mama. Nu ma puteam bucura deloc de dragostea si grija ei fata de mine. Ea facea totul pentru mine si eu o tratam foarte urat, ma rasteam la ea mereu si odata chiar am imbrancit-o pentru ca aveam impresia ca nu-mi incalzise ciorba asa cum trebuia. Era o falsa impresie… De fapt era o rabufnire hranita de ceea ce mi se intamplase in toti anii cand fusesem vazut impreuna cu ea si oamenii se uitau la noi ca la ultimii ciudati, comentau si radeau de noi.

Am terminat facultatea si salvarea a venit cand a trebuit sa ma mut in afara Bucurestiului. Eram inginer si fusesem chemat sa lucrez la Timisoara, pentru un salariu foarte bun. Am plecat fara sa clipesc si eram foarte bucuros ca nu mai trebuie sa suport traiul alaturi de o batrana respingatoare, care imi nenorocise viata, cum credeam atunci cu mintea mea de copil.
Anii au trecut si am ramas la Timisoara, unde am reusit sa imi cumpar un apartament. Ne auzeam foarte rar la telefon, o data la sase luni, uneori chiar si o data pe an, si atunci in cateva minute, in discutii foarte reci din partea mea si foarte calde din partea ei. Doamne, ce prost eram, nu mi vine sa cred… Zilele trecute, in pauza de masa, mi-a aparut numarul ei pe telefon. Am raspuns nervos si decis sa inchid rapid discutia, dar nu mi-a raspuns ea… Nu intelegeam ce se intampla. Era un vecin, care mi-a spus scurt si sec ca mama mea a murit la spital din cauza unui atac cerebral.

Ciudat, cum, inima si gandirea omului se schimba dintr-o data. De unde simteam ura si scarba pentru ea, dintr-o data am simtit ca s-a rupt ceva in mine. Mi-a scapat telefonul din mana si vocea vecinului se auzea in difuzor… Am plecat in aceeasi zi la Bucuresti si cand am ajuns acasa, cuprins de remuscari, am inceput sa ma uit la cele cateva poze din albumul de familie. Doar eu si mama, pentru ca tatal meu a murit de cancer, la putin timp dupa ce ma nascusem. In spatele unei fotografii inramate, cu mine in prima zi de scoala, am gasit lipit un plic. Era de la ea… Doamne!!! Atunci am inteles si mai bine cat de prost am fost in toti acei ani.”
In scrisoare, mama ii explica fiului cum isi pierduse mana stanga si de ce a evitat sa-i spuna cum s-a intamplat acel accident nefericit.

Fusese un sofer descreierat, ametit puternic de aburii alcoolului si care pierduse controlul masinii. Vitezomanul se indrepta spre mama care isi scosese copilasul la aer, in carucior. Totul s-a intamplat in cateva fractiuni de secunda, iar mama de abia a avut timp sa isi fereasca odrasla din calea bolidului scapat de sub control. Cu o ultima fortare, a impins caruciorul din calea masinii, dar mana ei a fost pur si simplu zdrobita de forta impactului. Atat de grava a fost lovitura, incat medicii nu au putut face altceva decat sa ii amputeze bratul.

„Dragul mamei. Dupa atatia ani simt ca mi se apropie sfarsitul si vreau sa mor impacata. Stiu ca m-ai urat si ti-a fost rusine cu mine, dar eu te-am iubit si te-am inteles intotdeauna, indiferent de motive. Sa stii ca niciodata nu am fost suparata pe tine si te-am iubit asa cum esti. Nu am vrut sa-ti spun niciodata ce s-a intamplat. Poate am gresit, dar am vrut sa te protejez, pentru ca ai suferit mult crescand fara tata si nu am vrut sa te mai intristez cu intamplarile nefericite din trecut. (…) Am ramas fara mana si nu am regretat niciodata ca mi-am dat o mana pentru copilul meu. Mi-as fi dat si viata pentru tine. Te iubesc puiul meu”, transmitea mama cu putine zile inainte sa fie secerata de atacul cerebral.

 

Continue Reading
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

More in De Citit

To Top